mancare

Cine isi baga nasul in farfuria mea?

Ce mancam azi e o intrebare pe care o aud in fieacare zi. Vine de la un vegetarian, un tip cu ochii verzi care ar manca oricand o slaninuta prajita langa o ceapa zdrobita, o gravida cu pofte de junk-food, o doamna care poate inghiti orice ii face cu ochiul cu o gratie de gazela, si o domnisoara simandicoasa care le-ar da oricand lectii dure celor de la sanepid.

Ei sunt colegii mei de serviciu si daca va uitati in jur, poate i-am descris si pe ai vostri. U can live with, u can’t live without, cum s-ar spune. Si ei, fiecare cu ideile lui culinare, imi aranjeaza meniul intr-un mod haotic.

Daca nu traiesti izolat intr-un palmier, probabil sti cum e sa comanzi mancare la birou: mereu la fel, scump, cu intarziere si clar fara pic de sanatate pe masa. Iar cand doritorii sunt atat de variati, e greu sa gasesti un loc care sa ne multumeasca toate papilele.

Cand foamea loveste, cedeti-ma nu vreti sa fiti in pielea celui care dintr-un motiv sau altul, schimba meniul, incurca farfuriile, aduce o comanda rece sau uita garnitura cuiva.

Si atunci? Eu ce naiba fac cu rezolutia mea de a nu mai manca deloc carne rosie, de-a sari peste painea alba, de-a idolatriza fructele si de-a ma scalda doar in fresh?

E greu, va zic. Nu vrea nimeni sa roada un morcov, in timp ce sparge cu pauza de pranz, cele 8, 9, 11 ore de munca. Se uita suspicios la mine cand cer salata doar, da, fara focacia si nu, nu vreau nici crutoane.

Solutia a venit de la o prietena buna, mai batrana si clar mai inteleapta, care m-a convins cam intr-o jumatate de an, deci nu ma astept sa faceti nici voi peste noapte, sa imi aduc mancare de acasa. Suna ingrozitor, stiu, dar am spus-o si daca mai sunteti aici dupa ce ati trecut de randul asta, phfiuuu!! pot sa va spun si cum am reusit.

Am inceput realist, stiind ca nu o sa gateasca nici dracu pentru serviciu, daca eu nu gatesc nici acasa. Asa ca m-am axat pe salate si supe, cele doua iubiri ale mele. Dar am facut-o profesionist si m-am razbunat pentru toate porcariile pe care le-am primit pana acum, ascunse sub numele nemeritat de salata. Cu supa a fost si mai simplu. Am facut preferata mea pe care o gasiti aici. Doar ca model de inspiratie.

Pasul doi a fost sa imi cumpar niste ajutoare, adica un borcan si o caserola care chiar sa imi faca pofta cand imi privesc mancarea prin transparenta lor. Conteaza mai mult decat credeti. Iti da senzatia unui picnic eleborat.

Apropo de elaborat, sa nu va imaginati ca ma spetesc.  Prepar  seara daca e ceva de sotat, inabusit, sau copt, dar va repet, eu nu gatesc. Sau cel mult ma gandesc ce o sa contina salata de maine. Apoi e mult mai usor decat credeam sa rup totul in bucati sau sa tai daca e cazul si sa le inchid sub capacul care imi face cu ochiul pana la pranz. Nu puneti niciodata si dressingul inauntru, daca nu vreti sa mancati un pranz floscait ca o zapada de primavara. Eu fac unul pe care il inchid intr-un borcanel simpatic cu capac, pana ii vine vremea. Dar va repet,  eu nu gatesc.

Si ce sa vezi, dupa ce am inceput acest sport, am vazut ca in jur exista concurenta. O colega blonda maruntica, imi marturiseste ca demult, isi aduce pranzul de acasa si se bucura pe la colturi, cu gandul la pauza ce va sa vina.

Si nu, ea nu se opreste doar la salate. Si nici o alta colega, bruneta de data asta, care mai are si norocul sa-i gateasca mama uneori si sa-i puna vreo bunatate in caserola. Iar acolo e cu sosuri si carnuri si garnituri parfumate, asa cum stiu mamele.

Deci, se poate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *