Culise incerte ale spiritului

Pe orice parte mi-as intoarce ideile si oricat de mult mi-as praji principiile pe plita aspra a realitatii imediate, nu pot ajunge la o concluzie coerenta in ceea ce priveste stabilitatea mentala a umanului. Sunt absolut sigur insa de un lucru: nu-mi plac oamenii calmi, ironici si lenesi. Restul sunt integrati destul de bine in tagma “celorlati”, adica a celor care sunt sau nu sunt importanti pentru mine.  Totusi, accept parerile tuturor celor cu care interactionez si le iau de fiecare data cuvintele ca fiind bune, certe, sincere si cu greutate. Ca de cele mai multe ori raman dezamagit, asta e problema mea si ma priveste personal.

De ce nu-mi plac oamenii calmi? Pentru ca reactioneaza ciudat la manie. Un om calm, inchis in sine, care si-a facut din suflet un conglomerat de amaraciuni si suparari, si le poate inabusi la orice ora cu o crima sau cu un act reprobabil, pe care-l considera, la un moment dat, pe deplin indreptatit. De aceea imi plac oamenii stresati, preocupati, mereu in cautare si mereu gasind ceea ce cauta, niciodata multumiti, dar cel mai adesea impliniti.

De ce nu-mi plac oamenii ironici? Pentru ca nu stiu ce inseamna densitatea cuvantului si a sentimentului. Nu stapanesc verbul, vorba lui Nichita, iar granita dintre fin si grotesc nu le poate fi scrutata. Omul ironic e individul scapatat din manusa bunului simt, cel mai adesea jignind fara nonsalanta si fara mustrari de constiinta orice prinde in cale. E genul de om pe care l-as ignora dupa doua minute, iar daca m-ar intreba de ce nu-l bag in seama, i-as spune, ca sa nu-l jignesc, ca ma doare capul si nu sunt “in the mood”. Tipul asta de individ ma constipa la sufleteste in doua minute.

De ce nu-mi plac lenesii? Pentru ca se plang ca nu au bani, ca nu au casa, ca nu au masina, ca nu au ce le trebuie in viata, ca ar putea avea mai mult, dar soarta lor e pecetluita, ca altii fac si dreg si fura, ca ei nu vor avea niciodata. Sunt invidiosi, plictisiti, iubesc televizorul mai mult decat propria masina si decat propriul serviciu, iar daca ii rogi sa te ajute cu ceva se scuza ca nu au timp.

Si-ar mai fi o categorie. Aceea a infectilor in care se incadreaza toti cei care comit acte de ultraj si distrugere. De teapa celui care mi-a zgariat din nou masina. Nu pot intelege astfel de oameni. Incercand macar sa-i categorisesc, sunt prea ispitit de teoriile lui Himler aplicate detinutilor politici la Auschwitz. Ma intreb ce criza fac cei care dau zeci de mii de euro pe cate o masina noua, iar un prost trage cu cheia pe ea. Nu cred ca as vrea sa-i fad fata stalcita dupa ce l-ar prinde proprietarul. Sincer? I-as rupe mana. Iar daca ar avea o masina si as reusi sa descopar ca este a lui, i-as desena tabelul lui Mendelev pe partea dreapta si Guernica pe stanga.

De cateva zile ma simt prins in lanturile ruginite ale unui sentiment mut de ura. Si nu urasc. Ca nu pot. Sunt legat de maini si de picioare si nu-mi pot da seama daca fermentatia interioara are caracter constructiv sau e pur si simplu un sentiment trecator, fals si fara pretentii de finalitate.

Voi cum v-ati simti si cum ati reactiona daca un tampit v-ar ataca nervii dupa acelasi tipar dupa care mi i-a atacat pe ai mei: zgariindu-mi de doua ori masina, pe partea dreapta si foarte adanc? Haideti, ca sunt curios sa vad cu care as fi de acord.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *