De ce as vrea sa ma mut cat de curand din Berceni

Azi vă prezint motivul pentru care o să mă car din Berceni cât de curând, mâncând pământul, fără să privesc înapoi. Motivul pentru care majoritatea concetăţenilor noştri vizitează un spital cel puţin odată pe an, pentru a-şi lipi o ureche înapoi sau a-şi coase o mână. Motivul pentru care în ţara noastră sintagma “meltean” nu o să dispară niciodată, ba chiar o să înflorească împreună cu celelalte cuvinte surori ale lui, “ţăran de Bucureşti” şi “ciopandel”. Şi motivul ăsta se numeşte simplu Cezar.

Cezar e băiat de băiat, să mor. Atât de băiat că vorbeşte încontinuu şi e cel mai glumeţ om din lume, este cel mai jovial băiat pe care l-ai cunoscut vreodată.
Când nu e beat.
Sau obosit.
Pentru că atunci când e beat se transformă în cea mai mare bestie care a trăit vreodată în cartierul Berceni, sau Bucureşti for that matter, iar când e obosit preferă ca mai întâi să bată şi apoi să pună întrebări.

Cu 10 ani de pârnaie la activ pentru omor calificat, o ceafă cât un fier de călcat şi pumni de mărimea unui cuptor cu microunde, Cezar este fără dar şi poate unul dintre cei mai duri oameni pe care i-am văzut vreodată. Plin de tatuaje pe braţe, cu un păr des tuns periuţă şi un nas plin de cicatrici de păţaniile prin care a trecut, omul ăsta e o enigmă în sine. Nimeni nu s-a putut numi vreodată prietenul lui, toată lumea îl ştie de frică şi nimeni niciodată nu a avut curajul să îl înjure. Cu toate astea, e un ajutor de nădejde pentru puştii din cartier, care au nevoie de bani sau pur şi simplu de un sfat potrivit şi dornic de a arăta că nu mai e animalul care a fost odată. Cu mici excepţii chiar îi iese.

Unde picăm noi în povestea asta? Păi dintre toţi oamenii din lume noi ne-am nimerit să fim vecinii lui direcţi. Adică ăia care stau fix lângă el, bot lângă bot, uşă lângă uşă. Adică unii lângă alţii tot timpul, auzind tot ce se întâmplă în holul celuilalt şi vorbind la geamul de la balcon când suntem la o gură de aer.

Ne-am cunoscut într-un mod cât se poate de simplu şi de original: într-o seară, am la 7 luni după ce ne-am mutat, ne-a bătut la uşă, am deschis, el a intrat rupt în dinţi de beat, a rupt uşa de la debara cu un pumn şi uşa de la baie cu o lovitură de picior, după care a început să ne ureze de bine nouă şi la toată familia noastră.

Eu una m-am căcat pe mine de frică instant, nea Hao se lupta eroic, adică stătea în spatele meu şi îmi spunea la ureche ce să spun, amândoi ne gândeam că am cam terminat-o cu viaţa, fiind absolut surprinşi că o să murim în asemenea fel, asasinaţi chiar la noi în casă.

Nu numai că am scăpat ca prin minune, dar cred că a fost ceva în seara aia care l-a făcut să se simtă foarte ruşinat, în special faţă de mine. A doua zi a venit la mine şi şi-a cerut scuze, lucru pe care nu îl mai făcuse niciodată cu nimeni, iar de atunci suntem cei mai buni prieteni: când mă vede mă salută şi îmi cară plasele dacă sunt singură, îmi deschide uşa la lift şi îmi ţine uşa deschisă, îmi sună la uşă ocazional şi mă întreabă dacă nu vreau un Iphone 4 ciordit de drgogaţii din cartier sau un aer condiţionat racolat în acelaşi fel.

Am realizat la scurt timp că cel mai tare lucru din lume e să ai drept vecin un bătăuş ca el drept cel mai bun prieten. Noi îi spunem Desfigurel Mutrea, îl mai şi alintăm din când în când cu apelative gen Pumnic sauNăclăfeţ, dar numai când vorbim între noi şi niciodată în prezenţa lui.

Ultima dată când am simţit efectul benefic al relaţiei noastre a fost când pe palierul nostru se strângeau seară de seară vreo 20 de drogaţi care îşi băgau în venă şi ţipau ca toţi dracii, de ziceai că Love Parade se mutase în scara noastră. Vorbeau atât de tare că se auzea lejer până la parter, şi, deşi lumea a chemat Poliţia în rânduri repetate, gălăgioşii continuau să vină. Asta până când într-o seară din lift iese o fată de 22 de ani, care se îndreaptă spre unul din apartamente. Unul din cei 20 de drogaţi o întreabă:

– Auzi, ai şi tu o ţigară?

Fata a trecut mai departe pe lângă ei, moment în care altul a apucat-o de mână şi a smucit-o:

– Prietenul meu te-a întrebat dacă ai o ţigară!

Din nefericire pentru ei, fata respectivă a plecat mai departe în drumul ei şi a intrat la apartamentul de lângă noi, adică la Cezar în casă. Acolo, Desfigurel stătea împreună cu alţi 6 prieteni, nişte dulapi de oameni jucători de rugby, în jurul unei plăci întinde pe parchetul sufrageriei. Din când în când se mai auzea câte un “Futu-i morţii măsii băăăăă!”, urmat de secunde de concentrare totală. Ce făceau namilele de oameni, în frunte cu Cezar la 1 noaptea? Jucau Piticot!

La un moment dat unul din ei, cu o ceafă lată cât un tocător, a izbucnit:

– “Bă futu-i morţii lui dă zar, că nimic nu merge azi !” şi loveşte în parchet atât de tare, încât cei de la apartamentul de dedesubt au stins imediat becul, după un scurt “Iar vin ăştia peste noi că ascultăm manele Marine, încuie uşa!” . Ăştia se pregăteau să dea la zar în continuare, când se întorc şi o văd pe biata fată ce tocmai intrase pe uşă.

Aia, albastră toată. Când au vătut-o matahalele cum arată, au realizat instant că ceva nu e în regulă. Când au întrebat-o ce s-a întâmplat, a putut doar să îngâime:

– Băieţii…de pe palier…de la lift…m-au prins de mână şi…

Nu a mai apucat să termine. Douăzeci de secunde mai târziu toate namilele erau pe hol cu Cezar în frunte, batând la drogaţi ca la fasole cu bucăţi rupte din balustradă! Săreau drogaţii prin aer ca păpuşile de cârpă! Fugeau pe scări ca potârnichile, ciocnindu-se unul de altul şi neştiind unde să o mai apuce ca să scape. Un sfert de oră mai târziu toţi erau lungiţi pe scări, precum salamul în vitrină, sângerând abundent. Nu mai ştie nimeni ce s-a întâmplat cu ei pentru că de atunci nu i-a mai văzut nimeni.

Acum 2 săptămâni, în faţa blocului câţiva melteni de 30 de ani făceau circ. Câteva nopţi bune la rând nu am putut să dormim din cauză că ăia făceau ca girofarele, având noroc din cauză că Cezar lucra de noapte şi nu era acasă.

Într-o noapte însă, petrecăreţii au decis să mai rămână şi după răsăritul soarelui la bancă. Între timp Cezar a venit acasă, rupt de oboseală după tura de noapte. Nu apucă să se bage în pat că aude ditamai ţipătul. Se îmbracă instant şi se duce jos, cu o altă bucată de fier desprinsă din balustradă. A bătut la ăia atât de tare de unul singur, că i-a făcut una cu băncile. Vreo doi şi-au luat picioarele în cârcă la propriu şi au fugit în mâini, alţi 2 s-au băgat pe sub maşini şi au făcut târâş pe coate, în văzul oamenilor care ieşiseră la balcoane să admire scena. De atunci niciodată nu i-am mai auzit.

Probabil că, citind toate astea, vă întrebaţi de ce căcat am vrea să ne mai mutăm când avem aşa un pacificator lângă noi.

E simplu: Nu mai avem balustradă! Ştiţi cât de urât se vede?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *