dinamo

Povestioare cu si despre dinamovisti

Copilăria mi-am petrecut-o în Sălăjean, pe Fizicienilor, printre blocuri înegrite de atâtea babe şi fluturând maşinuţe pe asfalt. Deşi fată, nu eram în chestiile cu păpuşi sau alte giumbuşlucuri de fetiţe, preferam să stau cu băieţii toată ziua şi să concurez cu ei mai în toate lucrurile pe care le făceau.

Nu de puţine ori unul din noi ajungea acasă cu un cornet în cur sau vreo piatră în cap, cu vreun invizoc în nas sau o ţeavă în gură, datorate faptului că ne înţelegeam atât de bine. Sincer, nu dădeam doi bani că s-ar fi supărat cineva, nu. Alta era sperietoarea noastră.

De cu mulţi ani înainte, părinţii noştri, ai câtorva copii din cartier, ne spuneau poveşti despre fabrica de clei de la Glina şi de câţi copii neascultători a înghiţit ea. Legenda acestei fabrici care emana un miros atât de urât ce ajungea până la noi şi ne rupea nasurile era atât de reală pntru noi încât devenise un adevărat coşmar. La masă, când nu vroiam să mănânc, mama mai scotea din sacul cu poveşti încă o istorisire despre nuş’ ce copil care nu a fost cuminte şi l-au dus la fabrică. Auzind povestea cu părul făcut măciucă, mâncam instant ce aveam în farfurie.

Când nu vroiam să îmi fac temele, mama îmi povestea despre un puşcăriaş care fusese dus la fabrică cu o zi în urmă şi topit cu totul, pentru că nu a vrut să înveţe carte când era mic şi acum descoperiseră. În serile în care, purtat de un vânt mai puternic, mirosul pătrunzător de oase ajungea până la nările noastre, mama ne spunea mereu că exact atunci mai topeau vreun copil neascultător sau vreun om fără carte şi rău, şi că asta trebuie să ne fie învăţătură de minte.

Când am crescut mai pe la 10 ani lucrurile au luat o întorsătură mult mai serioasă, ajungându-se la ameninţări de-a dreptul înspăimântătoare. Mama ne spunea întotdeauna să fim cuminţi altfel vorbeşte cu nea Gică mecanicu’ de la scara 2 să ne ducă la uzină, unde să ne topească să ne facă săpun. Ne speriam atât de tare că instant ni se înmuia gura ca un burete, dădeam înapoi dela orice, numai să nu ne ducă la uzină.

La şcoală fabrica de la Glina era singurul subiect de discutat pentru noi ăştia mai mari, restul erau copilării. Vorbeam pauză după pauză, în spatele centralei, despre mirosul care îţi muta nasul la spate şi te făcea să îţi pierzi cunoştinţa. Un coleg, Pârţac, zicea cum lui i-a povestit o verişoară că i-a spus o prietenă de a ei de la două blocuri mai încolo cum odată a văzut un copil dus pe poarta fabricii pentru a fi făcut săpun. Împieliţatul dădea din mâini ca Necuratul şi se zbătea, dar nefericitu’ nu ştia că odată intrat nu mai ai cum să ieşi. Cică acolo aveau nişte lanţuri din alea groase cu care te legau fedeleş şi te atârnau cu capul jos, de îţi venea tot sângele, apoi te loveau cu un fier ascuţit în vârf în ţeastă, ca să ţi se scurgă tot, şi apoi scoteau carnea de pe tine, îţi topeau oasele şi le făceau clei, iar din carne făceau săpun.

– Şi vedeai cu ochii tăi cum le topesc? A întrebat la un moment dat George Oriş, un copil slăbănog dar cam încet la minte.
– Cum să vezi mă din moment ce îţi sug sângele? Eşti mort mult înainte să fii topit!
– Şi am auit cum teneşii ţi-i iau şi îi dau la alţi copii în pacheţele de cadouri! Zicea o altă colegă, cu un an mai mică.

Timp de câteva luni am fost terorizaţi. Eram în stare să facem orice numai să nu fim luaţi în colimator şi duşi la Glina pentru a fi făcuţi clei. Îmi aduc aminte când auzeam prin cartier băieţi mari ce mergeau şi strigau tare “Forzaaaa Dinamoo!” şi cântând frenetic “pââână la moarte, sunt câine până la moooaaaarteee!…”. Auzindu-i, vroiam să ies la geam şi să strig împotriva lor, dar mi-era frică că mă aude cineva şi apoi deveneam clei sau săpun sau mai ştiu eu ce peste noapte iar teneşii mei să fie daţi vreunui copil de la ţară.

Îmi aduc aminte cum într-o zi de vara Tudorii, vecinii noştri de apartament timp de 22 de ani, au fost protagoniştii unui mare tămbălău. Se făcea că s-au urcat în tramvai, cu câte o îngheţată din aia la cornet în mână, discutând nimicuri şi aşteptând să ajungă acasă. După vreo două staţii se urcă două coconete îmbrăcate strigător la cer, cu fuste scurte şi bluze decoltate, care vorbeau tare, iritant. Mai mult de atât, cocobarnţele erau puse pe şotii şi pe făcut miştou, vorbind cu apropouri şi făcând tot posibilul să îi atragă atenţia lu nea Tudor, care era om trecut bine de 45 de ani, la casa lui şi cu familie, om serios şi cu capul pe umeri.

Şi cum vorbeau ele aşea, iaca cum una vede o scamă imaginară pe jos în tramvai şi se apleacă să o culeagă, dar se apleacă în aşa fel încât fusta i s-a ridicat şi a dat la vedere frumuseţe de chiloţi, postaţi mândri drept în faţa vecinului, care era cu tanti Tudor lângă el. Instant vreo câţiva domni au început să întoarcă capul, lumea ar fi făcut fotografii dacă ar fi avut cu ce, nea Tudor însă nu era omul care să tolereze perversiunile, mai ales cele în public.

Coleric din fire, omului i-a crescut tensiunea instant la vederea chiloţilor albi de pe dosul feişcanei, sângele i s-a urcat la cap, vena de pe tâmplă care i se umfla cât un furtun de maşină de spălat se mărise considerabil, aşteptând să se spargă. Fără pic de control peste emoţiile şi faptele lui, într-o secundă de lipsă a judecăţii şi în care a văzut negru în faţa ochilor, omul a reacţionat impulsiv: din relfex a luat cornetul cu îngheţată pe care îl ţinea în mână şi i l-a înfipt în cur fetişcanei, care, dezechilibrată, era să intre cu capul în bara din faţă. Aia a început să ţipe ca un drac, mai mult de spaimă, nea Tudor o luase pe a lui cu ” ’tu-ţi dumnezeii mătii fă, îmi arăţi mie curu’?” pregătit să îi ardă şi vreo 3 palme, lumea se strânsese buluc să vadă ce se întâmplase, totul era un haos. La următoarea staţie a venit Poliţia, care l-a luat pe nea Tudor şi l-a dus la secţie. Când am aflat, noi eram siguri că or să îl ducă la Glina şi că nu o să-l mai vedem niciodată, decât sub formă de lipici. La cât de mare era, îmi imaginam că o să fie destul de greu să scurgă tot sângele din el, dar că o să iasă mult clei şi săpun pentru că erau multe kilograme!

Am aşteptat cu sufletul la gură toată ziua să văd cum o să reacţioneze lumea când o să afle ce s-a întâmplat cu nea Tudor. Seara, tata se uitat la un meci al lui Steaua cu nu ştiu ce echipă pentru cupele europene, tata ţipa fanatic „haaaaai Steaua!”, sărea din scaun la fiecare fază, timp în care eu nu mai aveam răbdare să aud vestea cea mare şi să o văd pe soţia lui cum ţine doliu.

Nu mică mi-a fost mirarea când a doua zi l-am văzut pe vecinu’ în carne şi oase, coborând scările, de am zis că fac infarct. În mintea mea credeam sută la sută că e o fantomă care s-a întors să ne bântuie, drept răsplată pentu toate dăţile în care îi pusesem cremă de pantofi pe clanţa uşii de la intrare sau blocam uşa de la lift ca să o ia pe scări până sus, oftând, gâfâind şi blestemând ca toţi dracii.

Ajunsă la şcoală a doua zi, am dezbătut problema cu ceilalţi:

– Băi deci eu vă zic că l-am văzut cu ochii mei! Povesteam cu patos.
– Da, e o stafie, am văzut eu la teveu despre astea, a spus un alt coleg. Se întorc şi stau în casa în care au locuit mulţi ani. Trebuie să vă mutaţi din bloc, gata.
– Aaaaaaa! Cum să facem??? Să ne mutăm eu vreau, dar mama şi tata?!?
– Staţi mă cuminţi, intervine Dincu, un coleg înalt şi uscat, dar cu mintea ageră. Nu trebuie să faceţi asta, trebuie doar să o omori.
– Cumahahaawanaman! ?!?!?!

Toţi eram în capul lui odată, întrebându-l cum poţi să omori o fantomă, moment în care ne-a povestit că el ştia de la un prieten a lu’ văr’su de la ţară care avusese de-a face cu o fantomă la el în casă cum se poate face. Cică fantomele, nemaifiind vii, nu mai aveau inimă pe care să o împungi şi să moară, aşa că tot ce trebuia să fie făcut era să li se înfigă un băţ ascuţit în fund ca să se dezumfle şi să moară.
Dar băţul trebuia să fie ascuţit bine, pentru că unii strigoi aveau bucile strânse bine şi nu se lăsau cu una cu două să fie dezumflaţi, mai ales pentru că ştiau că sunt oameni care le descoperiseră secretul. Cu cât băţul era mai ascuţit, cu atât şansele de a omorî stafia lui nea Tudor erau mai mari, aşa că am pus de am căutat prin jurul blocului şi am găsit un par lung de vreun metru şi drept, la care am ascuţit vreo săptămână întreagă, pregătindu-l pentru sarcina mareata la care era chemat.

Dincu ne făcea instructajul şi ne explica cum trebuia ochit şi lovit o singură dată, perfect, pentru că a doua oară şansa nu ar mai fi existat de oarece fantoma s-ar fi supărat şi ne-ar fi consumat cu totul, mai ceva ca la fabrica de clei. Cum să dispărem aşa pentru totdeauna, fără să mai ştie nimeni de noi?

Toată săptămâna îl vedeam pe nea Tudor cum urca şi cobora pe casa scării, cu trupul lu masiv mişcându-se alene dintr-o parte în alta. De fiecare dată îl priveam convinsă că e stafie, studiindu-i dosul proeminent şi calculând cu cifre exacte unde trebuia să îi înfig ţăruşul ca să se dezumfle şi să nu ne mai bântuie. Ştiam fiecare bucată de bucă, fiecare centimetru pătrat de cur, fiecare umflătură sau denivelare, tot. Băţul era la locul lui, lucram de zor în fiecare zi la ascuţirea lui, plănuind şi calculând.

Tot planul nostru s-a dus pe apa sâmbetei într-o clipă. În fiecare seară lăsam băţul ascuţit mai bine ascund în nişte tufişuri pe lângă fabrica de jos de pe Fizicienilor. Într-o seară au trecut pe acolo nişte microbişti, care au dat nas în nas în drumul lor spre casă cu suporteri de la altă echipă, astfel că a ieşit o bătaie pe cinste. Căutând cu ce să lovească, au găsit băţul nostru ascuţit tocmai bine şi s-au folosit de el probabil, astfel că a doua zi, când ne-am dus l ascunzătoare ca să ne reluăm lucrul, nu am mai găsit nimic.

2 zile nu am mai putut vorbi cu nimeni. Eram întoarsă pe dos, supărată şi speriată, gândindu-mă că va mai trece cel puţin încă o săptămână până când voi scăpa de fantoma ce ne bântuia. La un moment dat m-a văzut frate-miu, mai mare cu vreo 4 ani ca mine. Şmecher din cale afară şi observator fin, a realizat imediat că e ceva în neregulă cu mine, astfel că m-a tras de limbă până i-am spus de ce eram tristă.

Când a auzit s-a căcat pe el de râs. Eu, copil abia trecut de 10 ani, nu înţelegeam cum poate să râdă de ceva atât de important, când la un moment dat îmi zice:

– Deci tu crezi că la fabrica aia de unde vine mirosul ăla de îţi rupe nasu’ topesc copii?
– …Sau pe oricine nu ascultă şi e rău, am zis eu în naivitatea mea.
– Păi dacă era aşa eu nu mai eram de mult, băi dudă!
– ?????
– Bă piticule, acolo nu ard copii mă!
– Nu?
– Nu! Şi nici oameni răi, nici pe nea Tudor!
– Nu?
– Nu! Acolo topesc doar CÂINI!

Şocul a fost atât de mare încât câteva secunde nu am înţeles exact ce vrea să spună. L-am privit exact, lăsând cuvintele lui să intre în mintea mea, până au făcut clic. În momentul ăla am început să sar în sus de bucurie şi să cânt, să îl pup pe frate meu şi să alerg prin casă. Nu mai aveam stare, eram eliberată de toată povara strânsă, totul revenise la normal.

Şi nea Tudor! Nea Tudor, săracu’! Dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu suporterii ăia probabil că s-ar fi trezit cu un băţ ascuţit în cur. Ce s-ar mai fi complicat lucrurile!

Seara, din dorinţa de a verifica cele aflate, am întrebat-o şi pe mama dacă la Glina e adevărat că nu se topesc oameni sau copii. Mama, după ce s-a uitat la mine serios, a zâmbit apoi şi mi-a dezvăluit că da, acolo nu se topesc decât câini şi nu copii, iar acum eram destul de mare ca să nu mă mai păcălească cu lucruri din astea.

Fericită, am dormit în noaptea aia atât de bine cum nu mai dormisem de luni întregi. A doua zi, când am coborât spre şcoală l-am văzut pe vecinu’, care mergea abătut pe stradă, iar eu l-am salutat râzând, făcându-l şi pe el să zâmbească.

Ajunsă la şcoală, am strâns toată gaşca şi le-am dat vestea cea mare:

– Băi, la Glina nu topesc copii!
– …?!?!!!!??????!!!!?

Stupoare generală.

– Nici un copil, de nici un fel!
– Eşti sigură? întreabă colegii neîncrezători.
– Normal. Fratele meu mai mare cu 4 ani mi-a spus adevărul, iar mama mi-a confirmat aseară. La Glina nu se topesc copii.
– De nici un fel? Întreabă altul
– Nup.
– Nici din ăia răi?
– Nup.
– Şi nici oameni mari???? Deţinuţi, sau puşcăriaşi?
– Nu.

Apoi, privind la ei cu o privire superioară şi flexată, am tras aer în piept lăsându-i să fie măcinaţi de curiozitate şi le-am dezvăluit bomba:

– Doar dinamovişti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *